De-ai avut nenorocirea să-ţi legi inima de-o piatră
Şi te-ai alipit de dânsa cu puterea ta întreagă,
Cheamă-o, cântă-i, plânge, roag-o,
Fă ce vrei, dar niciodată
Să n-aştepţi ca să se moaie,
Să n-aştepţi să te-nţeleagă.
De-ai avut nenorocirea să-i legi inima de vântul
Nestatornic totdeauna, uşuratec, fără stare,
Sufere, aleargă, cheamă-l,
Înconjoară tot pământul
Dar să n-aştepţi ca pustiul
Să nu-ţi fie şi mai mare.
De-ai avut nenorocirea să-ţi legi inima de-o floare
Care piere-n clipa-n care ai mai multă trebuinţă,
Poţi s-o uzi cu râu de lacrimi,
S-o-ncălzeşti cu a ta suflare,
Vei rămâne tot mai singur
Cu-nşelata ta credinţă.
De-ai avut nenorocirea să-ţi legi inima de oameni,
Ai să plângi,
Dar niciodată nimănui să nu bagi vină
Când pe căi îndurerate
Mii de lacrimi ai să sameni
Şi-a ta inimă călcată
Nu va mai scăpa din tină.
Dar dac-ai avut în viaţă harul fără preţ de mare
Să-ţi legi inma de Domnul,
S-afli dragostea-I curată,
Fericit va fi-al tău suflet
În odihnă şi-mpăcare
Şi nici inima,
Nici ochii
Nu-ţi vor plânge niciodată!
Traian Dorz
